Istoria Târgului Sânpetrului

Târgul de vară a rămas o tradiţie vie pentru sânpetreni şi toţi cei care participă an de an la această manifestare ce se desfăşoară în localitatea Sinpetru de Cîmpie, între 10 şi 15 iulie. Acum câteva decenii existau de fapt, trei târguri de ţară: cel de primăvară care se desfăşura în luna aprilie, cel de vară, în luna iulie, şi cel de toamnă, în luna octombrie, de obicei pe data de 26, de Sfântul Dimitrie izvorâtorul de mir. Târgurile din Sînpetru de Câmpie au o vechime destul de mare şi au fost recunoscute nu numai în ţară, ci şi peste hotare. Bătrânii povestesc faptul că târgul de cai ce se desfăşoară în data de 10 iulie era printre cele mai vestite din sud-estul Europei.

De referinţă rămâne însă târgul de vară, care se desfăşoară în luna iulie, unde pe lângă târgoveţi şi sfârnarii străini se adunau şi se mai adună şi astăzi oamenii din sat plecaţi pe alte meleaguri, care revin pentru a se întâlni cu rudele dar şi consătenii. Târgurile de primăvară şi toamnă au dispărut prin anii 1950, datorită noilor orientări ale regimului comunist. Date despre târgul de vară din Sînpetru de Cîmpie se găsesc şi în lucrarea scrisă de dr. Augustin Bunea, în 1932, editată la Blaj şi intitulată “Episcopii Petru Paul Aron şi Dionisos Novacovici sau Istoria românilor transilvăneni de la 1751 la 1764”. Revenind la istoria târgului Sînpetrului, avem o informaţie care ne spune că în anul 1760 la acest târg au fost prezenţi peste 600 de oameni. Din relatările bătrânilor reiese faptul că la acest eveniment participa teatrul de marionete “Vasilache şi Mărioara”, atracţie nu numai pentru copii, ci şi pentru cei mari.

Locul de desfăşurare al târgului era odinioară pe actualul “Deal al Târgului”, situat la nord est de Bise­rica Reformată, şi se întindea pe o suprafaţă de peste cinci hectare. Toată această suprafaţă era înconjurată de “corfauă”, un fel de gard din bârne groase, de care erau legate animalele aduse spre vânzare. Exista de asemenea un “umbrar” de 50-60 de metri, un şopron “berluit” (căptuşit) cu scândură şi acoperit cu şindrilă. În plus, în acest spaţiu al târgului mai exista şi un fel de grădină de vară, unde se bea, se mânca şi se juca, dar şi un loc de adăpost pentru comercianţi sau târgoveţi pe timp nefavorabil. Când timpul era favorabil, jocul duminical se făcea la acest “umbrar” din “dealul târgului”. Pe Dealul Târgului se construiau şetre (tarabe) pentru mărfuri şi se montau cele două “comegii” – linghişpir-uri – una cu cai şi cealaltă cu lanţuri şi mişcată de un motor. Târgul ţinea de obicei cinci zile dar din relatările bătrânilor reiese că înainte de primul război mondial şi în perioada interbelică acesta avea o durată de 2-3 săptămâni.
Prima zi a târgului era destinată vânzării şi cumpărării cailor. În această zi se vindeau sute de cai. Farmecul acestei zile consta în ţiganii care veneau la târg într-un număr foarte mare, chiar din Ungaria şi Serbia. Se vindeau mulţi pentru sacrificarea lor în Italia dar cei mai mulţi erau vânduţi pentru muncă. Romii erau consideraţi geambaşi de cai, aceştia demonstrau valoarea cailor încărcând căruţele şi punând caii să tragă până pe culmea dealului. De la aceste încercări ale patrupedelor cabaline se ajungea la neînţelegeri şi chiar scandaluri între romi şi cumpărători, intervenţia jandar­milor fiind absolut necesară, mai ales că se şi fura. La umbrar, tarafurile cântau “de rupeau pământul” pe toate gusturile: româneşte, ţigăneşte şi ungureşte.
Pe 12 iulie se desfăşura târgul de vite, care pe măsura trecerii timpului nu a mai avut importanţa şi anvergura perioadei amintite.
Ziua cea mare era însă 15 iulie, “ziua târgului”, destinată şetrelor, tarabelor, vânzătorilor ambulanţi, jocurilor populare şi bunei dispo­ziţii, începând cu copii şi până la cei maturi.
În perioada anilor 1930 – 1950 veneau la acest târg locuitorii din aproape toate satele limitrofe, cu jucăuşii şi tarafurile lor, fiind un veritabil concurs fără jurizare. Cele mai vestite şi frumoase jocuri erau ale celor din Ţagu şi Silivaşu, iar din comuna Sînpetru erau dansatorii din Dîmbu, această formaţie fiind cunoscută la nivel judeţean şi naţional, participând la mai multe ediţii ale concursului “Cântarea României”. Feciorii şi fetele purtau frumoase costume populare, fie­care sat etalându-şi tot ceea ce avea mai valoros.
“Ziua târgului”- 15 iulie era o adevărată sărbătoare a portului şi jocului popular. Târgul Sînpetrului se încheia cu renumitul “Bal al târgului”, unde se jucau patru jocuri.

Autori: prof. Cornel Banu, prof. Mihai Teodor Nașca

Sursa: https://mihainasca.wordpress.com/2009/07/09/istoria-targului-din-sinpetru/